Despre înţelepciune la greci

,,În fond, nu există frumuseţe mai adevărată decât înţelepciunea pe care o descoperim şi o îndrăgim la o fiinţă umană căreia, dacă nu luăm seamă la înfăţişarea ori la chipul său care poate fi chiar şi hâd, încercăm să îi desluşim frumuseţea lăuntrică.’’ (Umberto Eco, Istoria frumuseţii)

Conform mitologiei, Zeus ar fi atribuit o măsură potrivită şi o limită cuvenită fiecărei făpturi, astfel că în cultura greacă, stăpânirea lumii coincide cu o armonie precisă şi cuantificabilă, formulată în cele patru inscripţii de pe zidurile templului din Delfi: ,,Cel mai drept este cel mai frumos’’, ,,Respectă limita’’, ,,Urăşte hybris-ul  (pierderea măsurii)’’,, Nimic în exces’’. 

Prin aceste axiome se conturează credinţa nestrămutată a poporului elen în puterea înţelepciunii, a echilibrului. Grecii admiră caliatea umană de a fi echilibrat, de a şti care îţi sunt limitele, sau de a-ţi folosi resursele în mod inteligent. Acesta este unul din motivele pentru care Ulise, eroul lui Homer este cel mai îndrăgit erou al literaturii antice, legenda lui găsindu-şi ecou până în prezent. Această putere a lui de a îndura toate năpastele la care este supus cu răbdare, această chibzuinţă cu care îşi foloseşte resursele, inteligenţa şi puterea îl fac mai vrednic de admiraţie decât vitejii Agamemnon sau Ahile. Ulise nu-şi pierde niciodată cumpătul, echilibrul, iar datorită acestei puteri a lui de a îndura, de a fi răbdător, nu impulsiv sau violent, îl fac să biruie în final asupra forţelor naturii, asupra puterilor divine, reuşind să-şi înfrunte soarta potrivnică ce l-a ţinut departe de Ithaca mult iubită vreme de douăzeci de ani.  Eroul rezistă farmecelor Vrăjitoarei Circe şi a nimfei Calypso; deşi nu le poate refuza avansurile, el fiind un simplu muritor, Ulise este cu gândul la Ithaca mereu, nu-şi pierde niciodată dorinţa de a se întoarce acasă. Cu siguranţă nimfa Calypso era mult mai frumoasă decât Penelopa, iar viaţa alături de ea mult mai exotică, mai atrăgătoare decât viaţa alături de Penelopa, dar înţelepciunea sa îl face să reziste tentaţiei şi îi dă acea voinţă nestrămutată de a se întoarce acasă, la familia lui. Îl impiedică să comită hybris-ul, (să-şi piardă măsura şi echilibrul în viaţă). Pentru că dacă viaţa alături de Penelopa nu era exotică sau palpitantă, era tihnită, conferindu-I echilibru şi stabilitate. De aceea el este denumit erou al întoarcerii: tânjeşte mereu la Ithaca, după viaţa de dinainte de Troia.

,,Toate rătăcirile lui Ulise, dacă vrem să privim de aproape, nu sunt decît o vastă alegorie. Ulise este ca un instrument al tuturor virtuţilor, pe care şi l-a făurit Homer şi de care se serveşte pentru a preda înţelepciunea: căci el detesta viciile care rod omenirea.’’ (Felix Buffiere, Miturile lui Homer şi gândirea greacă)

Odiseea reprezintă o exegeză morală a isprăvilor lui Ulise, conturată de Heraclit retorul, care ni-l prezintă pe Ulise sub chipul înţeleptului ce combate plăcerea sau viciile. Un exemplu ce reflecta acest chip al lui Ulise este episodul din ţara lotofagilor, poporul ce se hrăneşte cu flori, din Odiseea, cântul IX.

Putem desprinde astfel două concepţii ale grecilor, ilustrate in capodopera în versuri a lui Homer: înţelepciunea este răsplătită, pe când lipsa de măsură, hybris-ul, atrage cu sine o pedeapsă. Prin urmare, excesul de orice fel te poate duce la pierzanie. 

Întoarcerea lui Odiseu
(tablou de Pinturicchio)

Despre 'Infernul' lui Dante

Una dintre cele mai cunoscute opere din Evul Mediu, "Divina Commedia" (Dante Alighieri) este alegoria purificării sufletului şi dobândirii liniştei interioare prin înţelepciune şi dragoste.

Pornind de la principiile artei poetice medievale, conform carora tragedia are un început vesel si un deznodamant tragic, iar comedia, dupa o expozitiune trista, evolueaza spre un final fericit, Dante si-a intitulat lucrarea Commedia, dar Boccaccio i-a atasat atributul de “divina”,  in "Trattatello in laude di Dante", ca omagiu adus extraordinarei ei frumuseți artistice.

Divina Comedie descrie coborarea lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu și, în final, ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea.

„Divina Comedie“ începe cu prezentarea lui Dante, pierdut într-o padure întunecoasă. În ajutorul sau vine poetul Vergiliu, trimis de Beatrice sa-l ghideze prin adancimile Infernului şi prin cararile Purgatoriului, pentru a se întalni apoi cu iubita lui în Paradis. Dante îl urmeaza pe Vergiliu prin cercurile Iadului, unde sunt pedepsite faptele rele. Apoi intra printr-un tunel sapat în piatra, care îi conduce spre cealaltă parte a pamantului, la picioarele Muntelui Purgatoriului. Urca muntele si în varful lui gasesc Paradisul terestru, Edenul din care primii oameni au fost izgoniti. Aici Beatrice îl întampina pe Dante pentru a-l conduce printre sferele planetare, zburand deasupra stelelor, parcurgand treapta cu treapta, pana ajung la Paradisul în care li se ofera imaginea maretiei lui Dumnezeu. În aceasta unire mistica a umanului cu divinul, el atinge beatitudinea.

Opera lui Dante a devenit în scurt timp celebra. Florența lui Lorenzo De Medici din secolul al XV-lea dezvoltase un adevărat cult pentru Dante. Unele ediții ale Divinei Comedii au fost ilustrate de Botticelli ( care a lucrat timp de zece ani pentru a ilustra fiecare din cele o sută de canturi), Michelangelo, Rafael, iar în timpurile moderne de John Flaxman, William Blake, Gustave Doré, Jennifer Strange. Compozitorii Gioacchino Rossini și Robert Schumann au creat fantezii muzicale, iar Franz Liszt a compus poemul simfonic Dante:

Fragment 'Divina Comedie':

INFERNUL, CANTUL I, PROLOG LA DIVINA COMEDIE

 Dante, ratacind intr-o padure intunecoasa, ajunge  la poalele unui deal. Cele trei fiare. Aparitia marelui poet latin Virgiliu. Convorbirea dintre cei doi poeti. Inceputul calatoriei.



''La mijlocul drumului vietii noastre
Ma gaseam intr-o padure obscura
Caci calea dreapta era pierduta.
Nu-i chip sa spun ce era acest lucru dur,
Aceasta padure feroce si aspra si puternica
Ce reinvie teama in ganduri!
Ea este atat de amara incat nici moartea nu o infrunta;
Dar pentru a vorbi despre binele pe care l-am gasit,
Voi spune alte lucruri pe care le-am vazut.
Nu stiu sa povestesc prea bine cum am intrat,
Atat de adormit eram in acel moment
Cand am abandonat calea adevarata.''

In loc de concluzie:

“Spectacolul care i se înfatiseaza poetului strabatand cele trei lumi de dincolo (metafora a propriei sale situatii morale – si a întregii omeniri – în realitatea ei, apoi în perspectiva necesitatii si posibilitatii ei de îndreptare, de înaltare si de salvare) demonstreaza ca personalitatea umana, înzestrata cu lumina ratiunii si cu puterile liberului arbitru, îsi poate dirija destinul, sustragându-se de sub puterea nociva a patimilor, spre a câstiga astfel demnitate umana, echilibru si armonie.”
(Ovidiu Drîmba)

Porphyria’s Lover

“Porphyria’s Lover,” which first appeared in 1836, is one of the earliest and most shocking of Browning’s dramatic monologues. The speaker lives in a cottage in the countryside. His lover, a blooming young woman named Porphyria, comes in out of a storm and proceeds to make a fire and bring cheer to the cottage. She embraces the speaker, offering him her bare shoulder. He tells us that he does not speak to her. Instead, he says, she begins to tell him how she has momentarily overcome societal strictures to be with him. He realizes that she “worships” him at this instant. Realizing that she will eventually give in to society’s pressures, and wanting to preserve the moment, he wraps her hair around her neck and strangles her. He then toys with her corpse, opening the eyes and propping the body up against his side. He sits with her body this way the entire night, the speaker remarking that God has not yet moved to punish him.

Excerpt:

The rain set early in tonight,
The sullen wind was soon awake,
It tore the elm-tops down for spite,
and did its worst to vex the lake:
I listened with heart fit to break.
When glided in Porphyria; straight
She shut the cold out and the storm,
...

So, she was come through wind and rain.
Be sure I looked up at her eyes
Happy and proud; at last I knew
Porphyria worshiped me: surprise
Made my heart swell, and still it grew
While I debated what to do.
That moment she was mine, mine, fair,
Perfectly pure and good: I found
A thing to do, and all her hair
In one long yellow string I wound
Three times her little throat around,
And strangled her. No pain felt she;
I am quite sure she felt no pain.
As a shut bud that holds a bee,
I warily oped her lids: again
Laughed the blue eyes without a stain.
And I untightened next the tress
About her neck; her cheek once more
Blushed bright beneath my burning kiss:
I propped her head up as before
Only, this time my shoulder bore
Her head, which droops upon it still:
The smiling rosy little head,
So glad it has its utmost will,
That all it scorned at once is fled,
And I, its love, am gained instead!
Porphyria’s love: she guessed not how
Her darling one wish would be heard.
And thus we sit together now,
And all night long we have not stirred,
And yet God has not said a word!

Superficializarea

Procesul de superficializare se petrece rapid, in conditiile in care dincolo de o informatie aflata nu exista un rastimp de meditatie asupra a ceea ce ai aflat, al contextualizarii informatiei, al interconexiunilor ce se cer facute mental in taina ochilor inchisi afara si deschisi inauntrul mintii si sufletului.

Nu mai avem timp pentru asa ceva? E o iluzie data de lenea de a mai gandi cu propriul cap, de a avea propria noastra parere asupra unui eveniment, asupra unei carti, asupra unei idei. Dar ce se va intampla maine, cand bruma de lecturi de azi nu va mai exista, cand toate informatiile vor veni dintr-o singura directie si doar pe un calapod? Simplu spus, vom avea o masa amorfa de indivizi lipsiti de personalitate, usor de manipulat, gata sa creada orice li se livreaza.

Ruperea de realitate a internautilor deschide drumul catre o depersonalizare completa. Kitch-ul cu care luam contact prin prisma internet-ului/televizorului etc. intra in viata de zi cu zi, replicile se copiaza, reactiile devin identice, uniformizand de multe ori in rau o intreaga generatie indepartata nu doar de actul lecturii, ci de credinta in propria minte si in propriul suflet.

Despre scriitorul 'actual' sau 'modernism'

În ultimele decenii, sensul termenului ''modernism'' a fost pus în corelaţie tot mai mult cu istoria, iar artistul 'modern' a trebuit să îşi stabilească poziţia în raport cu timpul istoric. Termenul de ''modern’’ provine din latinescul ''modernus’’, care înseamna ''nou''. ,,Din perspectiva modernităţii, artistul este, cu sau fără voia sa, rupt de trecutul normativ cu criteriile lui imuabile, iar tradiţia nu mai are autoritatea de a-i oferi modele de imitat sau direcţii de urmat’’, spune Matei Călinescu. Astfel, principala sursă a artistului modern o reprezintă prezentul. Artistul poate ,,inventa’’ o istorie proprie, nesupusă normelor istoriei tradiţionale şi alcătuită din evenimentele vieţii de zi cu zi. ,,Eroii’’ istoriei pot fi astfel oameni obişnuiţi, cu micile evenimente care alcătuiesc viaţa lor de zi cu zi, oricât de banale ar fi acestea, ele constituind o istorie: istoria lor personală. În felul acesta reuşeşte, spre exemplu, James Joyce, să transpună un erou antic, divinizat de greci, deci de istoria tradiţională, într-un erou al vieţii obişnuite, banale. În Ulise, Leopold Bloom devine erou pentru o zi, dar nu erou în accepţia tradiţională a cuvîntului, ci un erou modern, contemporan. Joyce reuşeşte să transforme o zi obişnuită din viaţa unui om de rând, într-o epopee înţesată de simboluri, de sensuri mai profunde decât la prima vedere. Pentru că el dilată o zi, care ajunge să măsoare cât cei zece ani ai rătăcirilor lui Ulise din Odiseea lui Homer. Astfel, în sensul ei mai larg, modernitatea reprezintă opoziţia dintre valorile corespunzătoare timpului obiectiv şi timpul subiectiv, durata personală, imaginară.

Imaginea complexă a relaţiei om-lume si a constelaţiilor infinite ale evenimentelor care ne definesc pe noi şi natura noastră, legate printr-un nesfârşit lanţ de legături şi opoziţii cer, pentru a fi realizate, o imensă energie şi tensiune intelectuală care are în vedere tocmai revelaţia lecturii. Cărţile 'moderne' nu au fost scrise pentru un specialist în literatură, şi nici pentru acel ,, cititor real, suferind de o insomnie ideală’’, cum avea să spună Joyce, cu profundă ironie, în Finnegans Wake, şi nici ca să dea criticilor literari o preocupare pentru ,, următorii trei sute de ani’’.

Scriitorul actual scrie pentru toata lumea, iar opera sa reprezinta reflectii despre lumea in care traim.