De ce (să) citim

                                    

Mă bântuieşte de ceva vreme întrebarea asta: De ce citim sau De ce SĂ citim? Şi mi s-a pus de multe ori întrebarea asta, în discuţii în care eu vorbeam de pasiunea mea pentru cărţi. Ei bine, nu ştiu să răspund la această întrebare. Ce pot să spun: trebuie să citim ca să fim culţi, ca să putem purta o discuţie inteligentă în societate?  Nu pot să dau un răspuns universal valabil la această întrebare, dar pot să spun de ce citesc eu sau de ce cred eu că ar trebui să citim.

Eu citesc pentru că imi place mirosul filelor învechite, pentru că iubesc să simt hârtia în mâna şi pentru că atunci când citesc lumea din jurul meu dispare ca prin farmec, făcând loc unei alte lumi, unei lumi fascinante, pline de culoare, erotism, de plăcere estetică. Pentru că a citi pentru mine înseamnă a-mi închide ochii către exterior şi a-i deschide către interior, către propria mea lume, înţesată de alegorii şi de personaje fantastice.

Şi în răspunsul la această întrebare, o să fac referire la un scriitor drag mie, care dezbate adesea acest subiect în operele sale: Daniel Pennac. În eseul său The Rights of the Reader, (Drepturile cititorului), Daniel Pennac  spune despre arta de a citi: “Time to read is always stolen … from the tyranny of living. … The question isn’t whether I have time to read or not (time that nobody will ever give me, by the way), but whether I’ll allow myself the pleasure of being a reader.” Timpul petrecut citind este ‘’furat’’ din tempo-ul agitat al vieţii de zi cu zi, iar întrebarea nu este dacă avem timp să citim, ci dacă ne îngăduim plăcerea de a fi cititori. Pentru că asta însemnă să citeşti:  să te deconectezi pentru câteva ore de la ritmul trepidant al vieţii, să afli lucruri noi, idei, să intri practic într-o altă lume.

Pe lângă răspunsul simplu pe care îl pot da eu la această întrebare: ’’citim de plăcere’’, teoria literară ne oferă răspunsuri bine structurate, prin cele 7 funcţii ale literaturii, pe care eu le voi trece scurt în revistă mai departe.  

Prin funcţia cognitivă, literatura reprezintă o formă specifică şi unică a cunoaşterii şi autocunoaşterii umane.

Funcţia ideologică şi socială reprezintă literatura văzută ca luptă de idei ( literatura cu tendinţe socio-politice).

Prin funcţia educativă-formativă, literatura ne dezvăluie concepte precum simţul estetic, etic, valori morale, imperativul moral, dogmatism moral, didacticism, mitologie, religie, creştinism, laicizare, dogmatism religios. Ne educă, ne formează, ne deschide noi orizonturi spre a deveni oameni informaţi, integri, bine ancoraţi la realitate.

Funcţia catarctică a literaturii ne permite o eliberare estetică (funcţia eliberativă generală a cuvîntului artistic), dar şi încercarea unui sentiment precum empatia (intropatie, simpatie). Noţiunea artistotelică de “katharsis” provine din grecescul kathairein, care înseamnă a purifica, a curăţi.

Funcţia mimetică (reproductivă-reprezentativă) şi creatoare de lumi noi, imaginare este preferata mea şi caracteristica literaturii ce ne permite să evadăm din cotidian.

Prin funcţia anticipativă (profetică, predictivă) se face trecerea de la timpul ciclic (în cerc închis) la timpul linear, deschis spre viitor, întoarcerea privirii de la trecut (secolul de aur) spre viitor. În această categorie putem încadra: de la utopiile renascentiste până la proiectarea viitorului în ficţiunea ştiinţifico-artistică.

Şi ajungem astfel la ultima funcţie a literaturii, funcţia estetică-artistică, reprezentată de hedonism, de plăcerea estetică pe care o simţim atunci când citim, de imaginea artistică pe care o experimentăm.

Închei printr-o recomandare, o carte pe care dacă o iei în mână, nu o mai poţi lăsa. Cartea care exprimă cel mai bine de ce (să) citim, care trezeşte în mine pasiunea de a afla şi a citi cât mai mult: Micuţa vânzătoare de proză (Daniel Pennac). Este o carte minunată, cu un ritm alert, cu mister şi cu, bineînţeles...cărţi.

Jane Austen- precursoare a chick lit-ului 

Chick lit is a genre fiction which addresses issues of modern womanhood, often humorously and lightheartedly.

Dintotdeauna m-au plictisit articolele sau lucrările fără substanţă în care un scriitor sau o carte sunt descrise plat: este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori, o carte reprezentativă pentru literatură, etc. Şi mai ales când vorbesc despre scriitori dragi mie, cum este cazul lui Jane Austen. Jane nu este doar o ‘’scriitoare realistă din perioada pre-victoriană’’, ci este o săgetătoare amuzantă, ironică, precum şi singura scriitoare care a oferit o ’’voce’’ femeilor din acea vreme, care a avut curajul să ironizeze societatea în care trăia şi implicit, poziţia femeii în societate. Femeii, care avea pe atunci, un singur scop în viaţă: să facă un mariaj cât mai bun (a se inţelege cu un domn înstărit) şi cât mai repede cu putinţă. Femeile erau un fel de ‘’gold digger’’ ale zilelor noastre, doar că situaţia era acceptată, ba chiar încurajată.  Nu putem vorbi de Jane Austen fără să menţionăm ‘’Mândrie şi Prejudecată’’, iar poziţia femeii în societate este conturată clar din primul citat al cărţii, de unde transpare disperarea familiilor de a incheia mariaje cât mai bune pentru fiicele lor: ‘’ It is a truth universally acknowledged, that a single man in possession of a good fortune, must be in want of a wife.’’

’’Mandrie şi Prejudecată’’ este o carte savuroasă, un fel de chick lit al vremurilor trecute, iar Jane o precursoare a lui Sophie Kinsella, Catherine Weinberger sau Helen Fielding (care dealtfel s-a şi inspirat din relaţia Mr. Darcy- Elizabeth Bennet în crearea cuplului Bridget Jones- Darcy). Elizabeth Bennet, protagonista romanului, este un personaj delicios: amuzantă, ironică, deşteaptă, este o plăcere să citeşti replicile ei şi să urmăreşti interacţiunea cu celelate personaje. Şi este uimitoare dacă ne gandim la vremea la care cartea a fost scrisă : în 1797 a terminat prima variantă a romanului, vreme la care Jane avea doar 21 de ani.


Operele lui Jane nu au fost primite bine de către criticii secolului nouăsprezece, din cauza neconformării la rigorile literaturii romantice şi victoriene, opera ei fiind apreciată la adevărata valoare abia în secolul 20, când importanţi critici literari au început să scrie despre romanele ei.

 Datorită farmecului atemporal al subiectelor ei, inteligenţei şi ironiei stilului ei, operele sale nu s-au demodat niciodată şi încă de-atunci continuă să fie tipărite, adaptate pentru scenă sau film. Dintre toate ecranizările inspirate de cărtile lui Jane Austen, recomand cunoscuta serie BBC, cu minunatul Colin Firh în rolul principal, dar şi Clueless (1995), versiunea modernă a ’’Emmei’’, unde acţiunea este transpusă pe tărâm american, în cartierul cu celebrul cod 90210. Filmul inspirat de viaţa autoarei, ’’Becoming Jane’’, precum şi ’’The Jane Austen Book Club’’ trebuie văzute de asemenea.

''A lady's imagination is very rapid; it jumps from admiration to love, from love to matrimony in a moment.''

’’Mrs. Bennet: Have you no consideration for my poor nerves?
Mr. Bennet: You mistake me, my dear. I have the utmost respect for your nerves. They've been my constant companion these twenty years.’’

''Elizabeth Bennet: And that put paid to it. I wonder who first discovered the power of poetry in driving away love?
Mr. Darcy: I thought that poetry was the food of love.
Elizabeth Bennet: Of a fine stout love, it may.  But if it is only a vague inclination I'm convinced one poor sonnet will kill it stone dead
Mr. Darcy: So what do you recommend to encourage affection?
Elizabeth Bennet: Dancing. Even if one's partner is barely tolerable. ''

Bridget Jones Diary (2001), cu Renée Zellweger, Colin Firth, Hugh Grant :

Amuzanta Bridget Jones,veşnic în căutarea iubirii, se luptă cu kilogramele şi cu dependenţa de tigări şi alcool. Iubire pe care o găseşte unde se astepta mai puţin: în pielea scorţosului avocat Mr. Darcy.

Cărţi:

Emma

Familia Watson

Mândrie şi prejudecată

Mansfield Park

Persuasiune

Raţiune şi simţire

Still I Rise, Maya Angelou

You may write me down in history
With your bitter, twisted lies,
You may trod me in the very dirt
But still, like dust, I'll rise.

Does my sassiness upset you?
Why are you beset with gloom?
'Cause I walk like I've got oil wells
Pumping in my living room.

Just like moons and like suns,
With the certainty of tides,
Just like hopes springing high,
Still I'll rise.

Did you want to see me broken?
Bowed head and lowered eyes?
Shoulders falling down like teardrops.
Weakened by my soulful cries.

Does my haughtiness offend you?
Don't you take it awful hard
'Cause I laugh like I've got gold mines
Diggin' in my own back yard.

You may shoot me with your words,
You may cut me with your eyes,
You may kill me with your hatefulness,
But still, like air, I'll rise.

Does my sexiness upset you?
Does it come as a surprise
That I dance like I've got diamonds
At the meeting of my thighs?

Out of the huts of history's shame
I rise
Up from a past that's rooted in pain
I rise
I'm a black ocean, leaping and wide,
Welling and swelling I bear in the tide.
Leaving behind nights of terror and fear
I rise
Into a daybreak that's wondrously clear
I rise
Bringing the gifts that my ancestors gave,
I am the dream and the hope of the slave.
I rise
I rise
I rise.

Dr. Maya Angelou is one of the most renowned and influential voices of our time. Hailed as a global renaissance woman, Dr. Angelou is a celebrated poet, memoirist, novelist, educator, dramatist, producer, actress, historian, filmmaker, and civil rights activist.

Born on April 4th, 1928, in St. Louis, Missouri, Dr. Angelou was raised in St. Louis and Stamps, Arkansas. In Stamps, Dr. Angelou experienced the brutality of racial discrimination, but she also absorbed the unshakable faith and values of traditional African-American family, community, and culture.

Maya Angelou’s words and actions continue to stir our souls, energize our bodies, liberate our minds, and heal our hearts.

Still I Rise

Despre înţelepciune la greci

,,În fond, nu există frumuseţe mai adevărată decât înţelepciunea pe care o descoperim şi o îndrăgim la o fiinţă umană căreia, dacă nu luăm seamă la înfăţişarea ori la chipul său care poate fi chiar şi hâd, încercăm să îi desluşim frumuseţea lăuntrică.’’ (Umberto Eco, Istoria frumuseţii)

Conform mitologiei, Zeus ar fi atribuit o măsură potrivită şi o limită cuvenită fiecărei făpturi, astfel că în cultura greacă, stăpânirea lumii coincide cu o armonie precisă şi cuantificabilă, formulată în cele patru inscripţii de pe zidurile templului din Delfi: ,,Cel mai drept este cel mai frumos’’, ,,Respectă limita’’, ,,Urăşte hybris-ul  (pierderea măsurii)’’,, Nimic în exces’’. 

Prin aceste axiome se conturează credinţa nestrămutată a poporului elen în puterea înţelepciunii, a echilibrului. Grecii admiră caliatea umană de a fi echilibrat, de a şti care îţi sunt limitele, sau de a-ţi folosi resursele în mod inteligent. Acesta este unul din motivele pentru care Ulise, eroul lui Homer este cel mai îndrăgit erou al literaturii antice, legenda lui găsindu-şi ecou până în prezent. Această putere a lui de a îndura toate năpastele la care este supus cu răbdare, această chibzuinţă cu care îşi foloseşte resursele, inteligenţa şi puterea îl fac mai vrednic de admiraţie decât vitejii Agamemnon sau Ahile. Ulise nu-şi pierde niciodată cumpătul, echilibrul, iar datorită acestei puteri a lui de a îndura, de a fi răbdător, nu impulsiv sau violent, îl fac să biruie în final asupra forţelor naturii, asupra puterilor divine, reuşind să-şi înfrunte soarta potrivnică ce l-a ţinut departe de Ithaca mult iubită vreme de douăzeci de ani.  Eroul rezistă farmecelor Vrăjitoarei Circe şi a nimfei Calypso; deşi nu le poate refuza avansurile, el fiind un simplu muritor, Ulise este cu gândul la Ithaca mereu, nu-şi pierde niciodată dorinţa de a se întoarce acasă. Cu siguranţă nimfa Calypso era mult mai frumoasă decât Penelopa, iar viaţa alături de ea mult mai exotică, mai atrăgătoare decât viaţa alături de Penelopa, dar înţelepciunea sa îl face să reziste tentaţiei şi îi dă acea voinţă nestrămutată de a se întoarce acasă, la familia lui. Îl impiedică să comită hybris-ul, (să-şi piardă măsura şi echilibrul în viaţă). Pentru că dacă viaţa alături de Penelopa nu era exotică sau palpitantă, era tihnită, conferindu-I echilibru şi stabilitate. De aceea el este denumit erou al întoarcerii: tânjeşte mereu la Ithaca, după viaţa de dinainte de Troia.

,,Toate rătăcirile lui Ulise, dacă vrem să privim de aproape, nu sunt decît o vastă alegorie. Ulise este ca un instrument al tuturor virtuţilor, pe care şi l-a făurit Homer şi de care se serveşte pentru a preda înţelepciunea: căci el detesta viciile care rod omenirea.’’ (Felix Buffiere, Miturile lui Homer şi gândirea greacă)

Odiseea reprezintă o exegeză morală a isprăvilor lui Ulise, conturată de Heraclit retorul, care ni-l prezintă pe Ulise sub chipul înţeleptului ce combate plăcerea sau viciile. Un exemplu ce reflecta acest chip al lui Ulise este episodul din ţara lotofagilor, poporul ce se hrăneşte cu flori, din Odiseea, cântul IX.

Putem desprinde astfel două concepţii ale grecilor, ilustrate in capodopera în versuri a lui Homer: înţelepciunea este răsplătită, pe când lipsa de măsură, hybris-ul, atrage cu sine o pedeapsă. Prin urmare, excesul de orice fel te poate duce la pierzanie. 

Întoarcerea lui Odiseu
(tablou de Pinturicchio)

Despre 'Infernul' lui Dante

Una dintre cele mai cunoscute opere din Evul Mediu, "Divina Commedia" (Dante Alighieri) este alegoria purificării sufletului şi dobândirii liniştei interioare prin înţelepciune şi dragoste.

Pornind de la principiile artei poetice medievale, conform carora tragedia are un început vesel si un deznodamant tragic, iar comedia, dupa o expozitiune trista, evolueaza spre un final fericit, Dante si-a intitulat lucrarea Commedia, dar Boccaccio i-a atasat atributul de “divina”,  in "Trattatello in laude di Dante", ca omagiu adus extraordinarei ei frumuseți artistice.

Divina Comedie descrie coborarea lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu și, în final, ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea.

„Divina Comedie“ începe cu prezentarea lui Dante, pierdut într-o padure întunecoasă. În ajutorul sau vine poetul Vergiliu, trimis de Beatrice sa-l ghideze prin adancimile Infernului şi prin cararile Purgatoriului, pentru a se întalni apoi cu iubita lui în Paradis. Dante îl urmeaza pe Vergiliu prin cercurile Iadului, unde sunt pedepsite faptele rele. Apoi intra printr-un tunel sapat în piatra, care îi conduce spre cealaltă parte a pamantului, la picioarele Muntelui Purgatoriului. Urca muntele si în varful lui gasesc Paradisul terestru, Edenul din care primii oameni au fost izgoniti. Aici Beatrice îl întampina pe Dante pentru a-l conduce printre sferele planetare, zburand deasupra stelelor, parcurgand treapta cu treapta, pana ajung la Paradisul în care li se ofera imaginea maretiei lui Dumnezeu. În aceasta unire mistica a umanului cu divinul, el atinge beatitudinea.

Opera lui Dante a devenit în scurt timp celebra. Florența lui Lorenzo De Medici din secolul al XV-lea dezvoltase un adevărat cult pentru Dante. Unele ediții ale Divinei Comedii au fost ilustrate de Botticelli ( care a lucrat timp de zece ani pentru a ilustra fiecare din cele o sută de canturi), Michelangelo, Rafael, iar în timpurile moderne de John Flaxman, William Blake, Gustave Doré, Jennifer Strange. Compozitorii Gioacchino Rossini și Robert Schumann au creat fantezii muzicale, iar Franz Liszt a compus poemul simfonic Dante:

Fragment 'Divina Comedie':

INFERNUL, CANTUL I, PROLOG LA DIVINA COMEDIE

 Dante, ratacind intr-o padure intunecoasa, ajunge  la poalele unui deal. Cele trei fiare. Aparitia marelui poet latin Virgiliu. Convorbirea dintre cei doi poeti. Inceputul calatoriei.



''La mijlocul drumului vietii noastre
Ma gaseam intr-o padure obscura
Caci calea dreapta era pierduta.
Nu-i chip sa spun ce era acest lucru dur,
Aceasta padure feroce si aspra si puternica
Ce reinvie teama in ganduri!
Ea este atat de amara incat nici moartea nu o infrunta;
Dar pentru a vorbi despre binele pe care l-am gasit,
Voi spune alte lucruri pe care le-am vazut.
Nu stiu sa povestesc prea bine cum am intrat,
Atat de adormit eram in acel moment
Cand am abandonat calea adevarata.''

In loc de concluzie:

“Spectacolul care i se înfatiseaza poetului strabatand cele trei lumi de dincolo (metafora a propriei sale situatii morale – si a întregii omeniri – în realitatea ei, apoi în perspectiva necesitatii si posibilitatii ei de îndreptare, de înaltare si de salvare) demonstreaza ca personalitatea umana, înzestrata cu lumina ratiunii si cu puterile liberului arbitru, îsi poate dirija destinul, sustragându-se de sub puterea nociva a patimilor, spre a câstiga astfel demnitate umana, echilibru si armonie.”
(Ovidiu Drîmba)

Porphyria’s Lover

“Porphyria’s Lover,” which first appeared in 1836, is one of the earliest and most shocking of Browning’s dramatic monologues. The speaker lives in a cottage in the countryside. His lover, a blooming young woman named Porphyria, comes in out of a storm and proceeds to make a fire and bring cheer to the cottage. She embraces the speaker, offering him her bare shoulder. He tells us that he does not speak to her. Instead, he says, she begins to tell him how she has momentarily overcome societal strictures to be with him. He realizes that she “worships” him at this instant. Realizing that she will eventually give in to society’s pressures, and wanting to preserve the moment, he wraps her hair around her neck and strangles her. He then toys with her corpse, opening the eyes and propping the body up against his side. He sits with her body this way the entire night, the speaker remarking that God has not yet moved to punish him.

Excerpt:

The rain set early in tonight,
The sullen wind was soon awake,
It tore the elm-tops down for spite,
and did its worst to vex the lake:
I listened with heart fit to break.
When glided in Porphyria; straight
She shut the cold out and the storm,
...

So, she was come through wind and rain.
Be sure I looked up at her eyes
Happy and proud; at last I knew
Porphyria worshiped me: surprise
Made my heart swell, and still it grew
While I debated what to do.
That moment she was mine, mine, fair,
Perfectly pure and good: I found
A thing to do, and all her hair
In one long yellow string I wound
Three times her little throat around,
And strangled her. No pain felt she;
I am quite sure she felt no pain.
As a shut bud that holds a bee,
I warily oped her lids: again
Laughed the blue eyes without a stain.
And I untightened next the tress
About her neck; her cheek once more
Blushed bright beneath my burning kiss:
I propped her head up as before
Only, this time my shoulder bore
Her head, which droops upon it still:
The smiling rosy little head,
So glad it has its utmost will,
That all it scorned at once is fled,
And I, its love, am gained instead!
Porphyria’s love: she guessed not how
Her darling one wish would be heard.
And thus we sit together now,
And all night long we have not stirred,
And yet God has not said a word!