De ce (să) citim
Mă bântuieşte de ceva vreme întrebarea asta: De ce citim sau De ce SĂ citim? Şi mi s-a pus de multe ori întrebarea asta, în discuţii în care eu vorbeam de pasiunea mea pentru cărţi. Ei bine, nu ştiu să răspund la această întrebare. Ce pot să spun: trebuie să citim ca să fim culţi, ca să putem purta o discuţie inteligentă în societate? Nu pot să dau un răspuns universal valabil la această întrebare, dar pot să spun de ce citesc eu sau de ce cred eu că ar trebui să citim.
Eu citesc pentru că imi place mirosul filelor învechite, pentru că iubesc să simt hârtia în mâna şi pentru că atunci când citesc lumea din jurul meu dispare ca prin farmec, făcând loc unei alte lumi, unei lumi fascinante, pline de culoare, erotism, de plăcere estetică. Pentru că a citi pentru mine înseamnă a-mi închide ochii către exterior şi a-i deschide către interior, către propria mea lume, înţesată de alegorii şi de personaje fantastice.
Şi în răspunsul la această întrebare, o să fac referire la un scriitor drag mie, care dezbate adesea acest subiect în operele sale: Daniel Pennac. În eseul său The Rights of the Reader, (Drepturile cititorului), Daniel Pennac spune despre arta de a citi: “Time to read is always stolen … from the tyranny of living. … The question isn’t whether I have time to read or not (time that nobody will ever give me, by the way), but whether I’ll allow myself the pleasure of being a reader.” Timpul petrecut citind este ‘’furat’’ din tempo-ul agitat al vieţii de zi cu zi, iar întrebarea nu este dacă avem timp să citim, ci dacă ne îngăduim plăcerea de a fi cititori. Pentru că asta însemnă să citeşti: să te deconectezi pentru câteva ore de la ritmul trepidant al vieţii, să afli lucruri noi, idei, să intri practic într-o altă lume.
Pe lângă răspunsul simplu pe care îl pot da eu la această întrebare: ’’citim de plăcere’’, teoria literară ne oferă răspunsuri bine structurate, prin cele 7 funcţii ale literaturii, pe care eu le voi trece scurt în revistă mai departe.
Prin funcţia cognitivă, literatura reprezintă o formă specifică şi unică a cunoaşterii şi autocunoaşterii umane.
Funcţia ideologică şi socială reprezintă literatura văzută ca luptă de idei ( literatura cu tendinţe socio-politice).
Prin funcţia educativă-formativă, literatura ne dezvăluie concepte precum simţul estetic, etic, valori morale, imperativul moral, dogmatism moral, didacticism, mitologie, religie, creştinism, laicizare, dogmatism religios. Ne educă, ne formează, ne deschide noi orizonturi spre a deveni oameni informaţi, integri, bine ancoraţi la realitate.
Funcţia catarctică a literaturii ne permite o eliberare estetică (funcţia eliberativă generală a cuvîntului artistic), dar şi încercarea unui sentiment precum empatia (intropatie, simpatie). Noţiunea artistotelică de “katharsis” provine din grecescul kathairein, care înseamnă a purifica, a curăţi.
Funcţia mimetică (reproductivă-reprezentativă) şi creatoare de lumi noi, imaginare este preferata mea şi caracteristica literaturii ce ne permite să evadăm din cotidian.
Prin funcţia anticipativă (profetică, predictivă) se face trecerea de la timpul ciclic (în cerc închis) la timpul linear, deschis spre viitor, întoarcerea privirii de la trecut (secolul de aur) spre viitor. În această categorie putem încadra: de la utopiile renascentiste până la proiectarea viitorului în ficţiunea ştiinţifico-artistică.
Şi ajungem astfel la ultima funcţie a literaturii, funcţia estetică-artistică, reprezentată de hedonism, de plăcerea estetică pe care o simţim atunci când citim, de imaginea artistică pe care o experimentăm.
Închei printr-o recomandare, o carte pe care dacă o iei în mână, nu o mai poţi lăsa. Cartea care exprimă cel mai bine de ce (să) citim, care trezeşte în mine pasiunea de a afla şi a citi cât mai mult: Micuţa vânzătoare de proză (Daniel Pennac). Este o carte minunată, cu un ritm alert, cu mister şi cu, bineînţeles...cărţi.
